Gheață lucioasă și o părticică de patrie în mijlocul Siberiei pentru aventurierii elvețieni – partea a 10-a

Pentru început o ghicitoare: Stăm într-o sufragerie caldă din Novosibirsk și savurăm o masă îmbelșugată. Ce e de mâncare? Brânză prăjită – o părticică de patrie în mijlocul Siberiei! Gazda noastră se numește Mihail și are un camion model Unimog cu care ară pământul din pădurile din jurul orașului săi natal, prin noroi și zăpadă. Dar cel mai important este că ne scrie pe Instagram de luni de zile și ne-a invitat la familia lui. Încă o dată o poveste inimaginabilă.

Un parc național doar pentru noi.

Am lăsat în urmă o expediție la lacul Baikal. Conform Unesco, ca rezervație naturală în patrimoniul mondial, este în același timp cel mai vechi și cel mai adânc lac de apă dulce de pe pământ. Din orașul Ulan-Ude, unde am făcut o escală la conaționalul nostru Lukas, am condus pe partea răsăriteană a acestui lac uriaș. Acolo căzuse atât de multă zăpadă încât țărmul era în mare măsură inaccesibil. De aceea am petrecut pentru început o noapte în Parcul național Zabaikalsky – care ne-a aparținut în întregime. Suntem priviți ciudat aproape tot timpul deoarece călătorim iarna și nu vara, când este destul de cald în această regiune.

Ziua următoare am reușit să ajungem la țărm. Lacul nu era aici complet înghețat, dar totuși am putut să ne plimbăm pe gheață și să savurăm peisajul spectaculos. Paznicii de la intrarea în parcul național ne-au avertizat să nu circulăm cu camionul pe gheață. Oricum nici nu am fi visat să facem asta. Unii ruși sunt mai puțin sensibili în această privință. Ei pur și simplu probează gheața și circulă cu ușile deschise pe lacul înghețat. Ca să poată sări rapid la nevoie. Am auzit povestiri teribile în acest sens.

Val de frig în Irkuțk.

După o călătorie de-a lungul țărmului de sud-vest al lacului Baikal am ajuns în capitala Siberiei Irkuțk. Turul până acolo l-am făcut într-un timp record. Pentru că, dacă la polul frigului Oimiakon am prins o săptămână „caldă“, aici domnea un val de frig. Noaptea termometrul cobora la minus 40 de grade. În timpul zilei nu era mai puțin crunt și datorită vântului înțepător.

După două nopți am pornit în direcția țărmului de vest. Acolo am vrut să vedem, într-un golf din apropierea localității Cernorud, gheața cu luciri albastre – și n-am fost dezamăgiți. Datorită vântului care suflă continuu, gheața este perfect lucioasă. Având în vedere acest spectacol, nu a contat că a trebuit să luăm pe noi în timpul plimbării cele mai groase geci. Deși aici circulă pe gheață camioane și ambarcațiuni pe pernă de aer, este o senzație ciudată să vezi doar negru sub picioare. Te simți mai bine atunci când stau deasupra unei crăpături adânci: Atunci știi cât de groasă este gheața.

În bătaia vântului înghețat.

Pe timpul nopții ne-am îndepărtat de țărm. Pentru că după ce camionul nostru Axor a stat doar o oră în vântul rece, lichidul servodirecției devenise deja vâscos. A trebuit să conducem prudent, altfel uleiul ar fi dat pe-afară. Prin urmare un camping protejat de vânt era soluția corectă. Peisajul de pe țărmul de vest al lacului Baikal ne-a adus aminte de Mongolia: dealuri ondulate, vegetație puțină. Cu un praf de zăpadă pe deasupra arată ca o pictură.

Dimineață ne-am dus din nou pe gheață pentru o sesiune de fotografii. Era din nou teribil de frig, minus 37 de grade. Imediat ce, ieșind din golf și înconjurând o peninsulă, am ajuns pe lacul deschis, vântul bătea atât de tare încât a trebuit să mergem cu spatele pentru a ne proteja fețele de forța vântului. După câteva fotografii am pornit pe drumul de întoarcere. N-am avut curaj să o luăm cu noi pe Aimée în acest tur pe gheață.

Să înghițim kilometri pentru că ne expiră viza!

Apoi ne-am pornit la drum întins – pentru vă viza noastră de Rusia nu mai era valabilă în acest moment decât 15 zile. Din Irkuțsk ne-am deplasat pe M55, care traversează țara, spre vest. Distanța până la granița cu Kazahstan-ul: aproape 3.500 de kilometri, cam aceeași distanță cu cea între Zürich și Capul Nordului, cel mai nordic punct al Norvegiei continentale.

În a treia zi de călătorie am avut un incident neobișnuit: înainte de Oimiakon s-a crăpat o componentă de plastic din încuietoarea de pe partea însoțitorului astfel încât nu mai puteam închide ușa decât din interior. Voiam să reparăm asta în Turcia, „țara camionului Axor“. Când Mike a rotit cheia, într-o pauză, pe partea șoferului s-a auzit o trosnitură. Acum se stricase și această încuietoare și noi eram afară. Din fericire am putut ajunge în cabină de zi.

Fotografii: 4-Xtremes