4-Xtremes – partea a 46-a: Momente magice pe El Hierro

Anul acesta, am parcurs un traseu record când vine vorba de trecerile cu feribotul. Asta ne-a adus și o expediție pe insulele Canare, precum cea pe care am făcut-o cu camionul nostru Axor. De la ultimul raport de pe RoadStars, lista noastră a fost extinsă cu încă trei treceri: de la La Gomera la Tenerife, mai departe de la Tenerife la El Hierro și, în cele din urmă, de la El Hierro înapoi la Tenerife.

Dar să ne oprim deocamdată pe El Hierro, cea mai mică și mai vestică dintre Insulele Canare, la care se poate ajunge cu feribotul numai prin Tenerife. Însă, în timp ce Tenerife are peste 2.000 de kilometri pătrați, El Hierro nu măsoară nici 270 de kilometri pătrați. În Puerto de la Estaca, rulăm pe uscat în întuneric și înnoptăm în port – pentru ca dimineața următoare să fim fascinați imediat de peisajul accidentat. O impresie care se va adânci în zilele următoare: albastrul Atlanticului, pietrele de lavă negre, craterele roșii de vulcani stinși, vegetația de un verde luxuriant și casele albe dintre ele – El Hierro este mic și îndepărtat, dar cu atât mai spectaculos și mai magic.

Valuri de un metru.

Prima noastră destinație este valea El Golfo, creată în urma alunecărilor de teren de acum 15.000 de ani. Astăzi, valea este fertilă, cu plantații de ananași și bananieri. Și desigur, Atlanticul este aproape – și extrem de sălbatic. Valurile se sparg de coastă, la înălțimi de aproape un metru. O căsuță din piatră întunecată este înconjurată din toate părțile: un mic hotel. Oare se poate dormi aici în liniște? 

La capătul văii, drumul care avea până acum două benzi se îngustează. Dar El Hierro este destul de slab populat, iar traficul este redus. Deci nu pune probleme. După o scurtă călătorie, ajungem la plaja Arenas Blancas. „Blancas” – alb – oferă o indicație a particularității insulei. La urma urmei, în cele mai multe locuri am observat mai degrabă o plajă neagră. Însă, din moment ce totul pe insulă este din lavă, o plajă albă reprezintă chiar o atracție. Apropo, există și o plajă roșie aici.

Rafale puternice.

Într-o altă deplasare, aflăm ce înseamnă „vreme furtunoasă” pe El Hierro. În timp ce mergem pe o șosea îngustă în zig-zag pe munte, ne lovesc rafale puternice. Căutăm refugiu într-un crater de vulcan stins și vrem să surprindem în fotografii cât de furtunoasă este vremea. Eu, Andrea, abia pot sta în picioare când fac pozele. Când mă cațăr înapoi la șosea, trebuie să mă țin de fiecare dată bine când vine o nouă rafală. În fotografii nu prea se vede. Pentru aceasta, ne apare mai târziu în fața lentilei un ienupăr, pe care rafalele de vânt repetate l-au îndoit atât de mult, încât coroana atinge solul.

Vizităm un loc special în sud-vestul insulei: Punta de la Orchilla. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, a reprezentat pe scară largă meridianul zero, adică longitudinea zero pentru numeroase hărți maritime. Abia în 1884, Greenwich din Anglia a preluat supremația de meridian zero. În urmă a rămas doar un monument modest.

Drumuri neconsolidate.

Acolo se află o pistă, semnalizată cu „Sólo 4×4” – „numai cu tracțiune integrală”. Pentru prima dată după o lungă perioadă de timp, reducem presiunea în anvelope de la 6 la 3,5 bari. Deși am condus deja prin câmpuri de lavă în zilele anterioare, senzația de aventură crește pe drumuri neasfaltate. Explorând zona, descoperim un canal de lavă neted ca un tobogan și nu putem rezista …

De aici pornim în sus: cel mai înalt punct de pe El Hierro este la aproximativ 1.500 de metri deasupra nivelului mării. Drumul se îngustează bine – pe o porțiune care se desfășoară paralel cu o pantă abruptă. Dar, cumva, ne descurcăm întotdeauna: pliem oglinzile, conducem încet – iar pasagera din dreapta își ține respirația în timp ce se uită pe geamul lateral în abis. Vârful muntelui este suspendat într-un plafon de nori. Așadar, conducem din nou cu mare atenție; ne-am putea întâlni cu un autovehicul pe contrasens. Dar suntem pe cont propriu. De fapt, întâlnim un singur camion pe insulă, însă același de mai multe ori. Este camionul de gunoi, cu a cărui rută ne intersectăm în diferite locuri. În cele din urmă, tipii din cabină chiar ne fac cu mâna.

Fotografii: 4-Xtremes